Am crezut că pot renunţa forţat la tine. Ce mult am greşit! De mult timp nu mai am la ce să renunţ: la mine, la speranţă şi poate chiar la tine.
Am ştiut de la început că fără tine îmi va fi greu. Ce mult am greşit! Fără tine totul mi-e imposibil. Păcat, însă, că am renunţat să mai vorbim, am renunţat chiar la tot.
Pentru tine am renunţat la fericirea mea [de-un an şi două primăveri şi veri], pentru tine am renunţat la atât de mult încât astăzi nu mai am decât dragostea ce-o port pentru tine şi, pe care, singurătatea mi-o va fura, mai devreme sau mai târziu.
… Şi totuşi, oricât ar fi de rău, ştiu că şi tu ai renunţat la multe pentru mine. Ai renunţat să îmi zâmbeşti, să îmi vorbeşti, ai renunţat chiar şi să mă priveşti în ochi…
… Sau poate că n-ai renunţat la toate acestea. Poate pur şi simplu am încetat să mai exist pentru tine, dar dacă stau să mă gândesc [la tine] mai bine, eu n-am existat deloc în viaţa ta. A existat doar o scrisoare într-o noapte de vară, au existat două clipe de conversaţie, a existat tremurul inocenţei…
… Sau poate a existat doar fantezia mea.
… Poate că iubirea ce ţi-o purtam n-a fost atât de mare, poate am exagerat…
… Sau poate că am facut aşa cum mi-a cerut inima…
Cert este că trebuie să găsesc o soluţie de a ieşi din acest impas, pentru că nu mai pot continua, mă înnebuneşti. Nu mai rezist ca atunci când privesc cerul nopţii să văd doar ochii tăi, chipul tău. Nu mai suport să îţi aud vocea noapte de noapte şi să ştiu că tu nu eşti acolo. Nu mai suport să simt mâna ta caldă pe fruntea mea obosită, iar dimineaţă să fiu tot singur…
… Acum, însă, nu-mi rămâne decât să sufăr şi să mă căiesc pentru că am încercat să-mi "omor" pasiunea mea secretă…
AP (n. B)